Din înţelepciunea călugăriei – convorbire duhovnicească cu Părintele Varahiil de la Mănăstirea Noul-Neamţ

Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori, vă propunem spre atenţie un interviu realizat cu Părintele Varahiil de la Sfânta Mănăstire Noul-Neamţ, pentru a afla gândurile, trăirile şi poveţele unui monah cu trăire deosebită. Părintele Varahiil a venit la Mănăstirea Noul-Neamţ în anul 1941, pe când avea 23 de ani. După închiderea locaşului sânt, din 1962 până în 1990, s-a nevoit la unele mănăstiri din Rusia şi Ucraina, de unde revine după redeschidere. Împreună cu părintele Serghie, duhovnicul întregii Moldove, ieroschimonahul Selafiil, de 94 de ani, Sfinţia Sa constituie veriga celor mai înaintaţi în vârstă călugări de la Noul-Neamţ. Iată unele învăţături, adunate de la bătrânul Varahiil, în cadrul unui dialog realizat recent.
Corespondentul: Părinte, cum se pot mântui creştinii în zilele de azi ?
Părintele Varahiil: Trebuie să avem credinţă dreaptă în Dumnezeu. Să nu fim căldicei. Să ştim că Dumnezeu este veşnic, nu are nici început nici sfârşit şi că El este o fiinţă în trei persoane – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a fost trimis pe pământ ca să ne boteze în numele Sfintei Treimi, ca să ne dea prin aceasta viaţă veşnică. El ne-a dat poruncile şi Legea dreaptă, prin care ne putem mântui sufletele. Creştinul nu se poate mântui în afara Bisericii, care prin aşezământul său şi Tainele care vin de la Mântuitor, ne duce spre viaţa veşnică. Citește în continuare
Anunțuri

Interviu cu parohul bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Santander, părintele Andrei Turea, cu ocazia lansării paginii parohiasantander.com

– Părinte vă rugăm să ne povestiţi cum aţi ajuns preot misionar în Spania?

Prin mila lui Dumnezeu. Mai întâi de toate trebuie să spun că am fost hirotonit diacon în 2009 de către ÎPS Vladimir dar nu aveam o biserică unde anume să slujesc. La început am făcut perioada de practică la Catedrala Mitropolitană din Chişinău după care am fost nevoit să mă adresez la diferite mănăstiri sau biserici unde să pot sluji Sfânta Liturghie. A fost o perioadă mai dificilă. După un timp am fost repartizat ca diacon la biserica “Acoperământul Maicii Domnului” din Chişinău, unde am slujit o perioadă mai îndelungată. În acelaşi timp am fost şi angajat al Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Chişinău, dar totuşi doream să mă dedic mai mult în slujirea bisericii.  Mai târziu am fost acceptat de către Presfinţitul Timotei Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia pentru Parohia “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Santander, care la 5 decembrie 2010 ma hirotonit preot în biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Zaragoza. Din momentul în care am ajuns la Santander am început să slujesc cu dăruire căci lui Dumnezeu trebuie Să-i slujim cu mare dăruire indiferent de timp şi spaţiu. Citește în continuare

Rolul bisericii în viaţa creştinului şi importanţa relaţiei noastre cu Dumnezeu create prin intermediul bisericii

Deşi nu este o tendinţă generală, de cele mai multe ori, creştinii merg  la biserică doar  pentru că aşa au apucat de la părinţii sau bunicii lor şi pentru că participarea la slujbele bisericeşti este o tradiţie frumoasă care trebuie menţinută. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Mergând la biserică şi asistând la slujbele divine, inclusiv la Sfânta Liturghie, creştinii participă la cea mai mare jertfă din întreaga istorie a omenirii, care s-a înfăptuit pentru iertarea păcatelor noastre.

Ce este biserica şi cine a instituit-o? Mântuitorul ne spune că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), iar Sf. Apostol Pavel ne spune că „Biserica este trupul lui Hristos, El fiind capul” (Ef. 1,23; 5,23). Citește în continuare

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti – 129 de ani de existenţă

 

Zilele acestea s-au împlinit 129 de ani de la deschiderea cursurilor Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această instituţie de învăţământ superior şi-a început activitatea la data de 16 noiembrie 1881, informează TRINITAS TV.

„Privim înapoi asupra unei istorii de aproape 130 de ani. Începutul a fost foarte greu. Au fost strădanii ale Sfântului Sinod şi ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din vremea aceea, de peste 30 de ani, pentru a înfiinţa facultatea. Privind retrospectiv la această istorie pe care am petrecut-o, facultatea noastră a încercat să-şi găsească rolul în Universitatea din Bucureşti şi în contextul bisericesc al tuturor perioadelor” a spus părintele conf. dr. Daniel Benga, Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

De-a lungul timpului, Facultatea de Teologie Ortodoxă s-a confruntat cu numeroase dificultăţi, din cauza diferitelor regimuri care s-au succedat la conducerea ţării.

Studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” participă frecvent la sfintele slujbe oficiate în Biserica „Sfânta Ecaterina”, Paraclisul instituţiei, care îşi va sărbători hramul săptămâna viitoare, pe 25 noiembrie.

Sursa: http://www.patriarhia.ro

107 ani de la naşterea Părintelui Dumitru Stăniloae

S-au împlinit astăzi, 16 noiembrie, 107 ani de la naşterea celui care a rămas în memoria creştinătăţii ca unul dintre marii teologi ai Bisericii: Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, informează TRINITAS TV. Supranumit adesea „teologul dragostei creştine“, „teologul speranţei“, „patriarhul teologiei româneşti“ sau „sfântul cărţilor“, părintele profesor rămâne teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei.

„Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a edificat o teologie a persoanei şi o teologie a comuniunii. În aceasta, şi-a arătat geniul pe care i l-a dat Dumnezeu şi pe care a ştiu să-l afirme pe solul sigur al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi. Este nevoie astăzi de o teologie a persoanei pentru ca omul să nu se închidă în egoismul propriu. Modelul persoanei umane este Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. În acelaşi timp, ca teolog al comuniunii, Părintele Dumitru Stăniloae a înţeles şi a dezvoltat adevărul că persoana se dezvoltă numai în comuniune. Modelul comuniunii umane, comuniunii eclesiale, este comuniunea Preasfintei Treimi. De aceea, a fost deopotrivă şi teologul Preasfintei Treimi şi teologul comuniunii umane eclesiale”, a spus părintele prof. univ. dr. Ştefan Buchiu, Decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Activitatea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae a marcat învăţământul teologic românesc.

„În teologie, în special, Părintele Stăniloae a avut foarte mulţi discipoli care astăzi sunt la catedră. Dar, nu numai în interiorul Bisericii noastre, ci în întreaga Ortodoxie ecumenică a avut discipoli. Teologia şi personalitatea dânsului a avut ecou şi în rândul creştinilor din alte biserici şi confesiuni şi dacă astăzi unii dintre ei vin la Ortodoxie, acest lucru se datorează şi scrisului teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae”, a mai spus părintele prof. univ. dr. Ştefan Buchiu.

Fin observator al subtilităţilor patristicii răsăritene şi apusene, cunoscător de seamă al gândirii protestante şi catolice, dar şi om al condeiului, Părintele Stăniloae rămâne veşnic un teolog al iubirii Preasfintei Treimi, un prieten fidel al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi un înnoitor în teologia ortodoxă.

Sursa: www.patriarhia.ro

Directorul de bancă devenit călugăr

„Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.” A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă „de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit. Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ‘90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind „fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ‘56, „în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei „un produs al regimului”. Părintele exemplifică: „tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. „Aveam întrebări fără răspuns…” Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă „fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia „Idei Contemporane” a Editurii Politice. „În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga. Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu „Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. „Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ‘90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. „Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. „Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. „CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”

În ‘92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. „Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: „Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!” Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,… Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. „Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.” Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. „Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

„NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. „Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. „Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul. „I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord. Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”. Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. „Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ‘97 – ‘98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.” Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. „Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac. Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

„PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”

Cum e la mănăstire? „E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: „când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! „Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în ‘94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. „M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O „CRIZA SISTEMICĂ”

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. „Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!” „Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.” „Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. „

Autor: Paula Anastasia Tudor / Jurnalul Naţional

Sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro

In veci ortodocşi

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromanizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Autor:  Adrian Păunescu