- Părinte vă rugăm să ne povestiţi cum aţi ajuns preot misionar în Spania?

Prin mila lui Dumnezeu. Mai întâi de toate trebuie să spun că am fost hirotonit diacon în 2009 de către ÎPS Vladimir dar nu aveam o biserică unde anume să slujesc. La început am făcut perioada de practică la Catedrala Mitropolitană din Chişinău după care am fost nevoit să mă adresez la diferite mănăstiri sau biserici unde să pot sluji Sfânta Liturghie. A fost o perioadă mai dificilă. După un timp am fost repartizat ca diacon la biserica “Acoperământul Maicii Domnului” din Chişinău, unde am slujit o perioadă mai îndelungată. În acelaşi timp am fost şi angajat al Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Chişinău, dar totuşi doream să mă dedic mai mult în slujirea bisericii.  Mai târziu am fost acceptat de către Presfinţitul Timotei Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia pentru Parohia “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Santander, care la 5 decembrie 2010 ma hirotonit preot în biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Zaragoza. Din momentul în care am ajuns la Santander am început să slujesc cu dăruire căci lui Dumnezeu trebuie Să-i slujim cu mare dăruire indiferent de timp şi spaţiu.

 -         Vă rugăm să ne relataţi câteva momente mai importante din istoria parohiei pe care o păstoriţi?

Parohia “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Santander a fost înfiinţată din necesitatea şi cererea credincioşilor români de pretutindeni, care se aflau aici la muncă. La început  stabiliţi provizoriu mai târziu unii dintre ei şi-au adus familiile şi astfel comunitatea creştea prin reîntregirea familiilor, căsătorii şi naştere de prunci. Astfel în anul 2005 Înalt Preasfinţitul Iosif Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale a dispus înfiinţarea parohiei pentru necesităţile duhovniceşti ale creştinilor aflaţi aici.

 -         Spuneţi-ne vă rog, pe lângă oficerea serviciului divin şi deservirea credincioşilor ce alte activităţi misionare mai practicaţi?

Încerc să pun accent pe multă cateheză, pentru că acum nu este o nouatate dacă voi spune că mulţi dintre credincioşi – in general, frecventează biserica fără să realizeze importanţa mistică a serviciului divin. Bine înţeles că pentru a avea această pretenţie ca ei să înteleagă lucrurile acestea, responsabilitatea cade pe umerii noştri a preoţilor ca să avem îngăduinţă şi să fim dispuşi să-i iniţiem în trăirea Ortodoxă.

Un alt lucru prioritar este şi formarea tinerilor din parohie. Pentru ca să menţinem vie credinţa trebuie să o transmitem urmaşilor noştri aşa cum am preluato şi noi de la înaintaşii noştri. Trebuie să recunoaştem că până a citi Sfânta Scriptură sau scrierile Sfinţilor Părinţi şi noi am fost iniţiaţi de către părinţii, bunicii şi preoţii Bisericii. Aici in diaspora este nevoie mare ca să formăm tinerii atât ca identitate creştină cât şi ca identitate naţională a poporului în care s-au născut s-au din care îşi are rădăcinile.

-         Ce le-aţi sugera tinerilor de astăzi să facă, ca să ajungă buni creştini şi buni cetăţeni a ţării în care trăiesc?

 Ca să fie buni creştini trebuie să aibă dragoste faţă de Dumnezeu, dacă nu o au atunci să şi-o implanteze, dar aceasta  vor reuşi numai dacă vor fi dispuşi să-l primească pe Dumnezeu. Dacă vor avea credinţă se vor forma şi ca identitate.

 -         Care vă sunt priorităţile misionare pe viitor, ce doriţi să mai realizaţi în parohia sfinţiei voastre?

 Cu ajutorul lui Dumnezeu vrem să punem bazele unei şcoli parohiale iar mai târziu să desfăşurăm mai multe activităţi de ordin social.

-         Vă mulţumim!

-         Cu mult drag

Ce este biserica şi cine a instituit-o? Mântuitorul ne spune că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), iar Sf. Apostol Pavel ne spune că „Biserica este trupul lui Hristos, El fiind capul” (Ef. 1,23; 5,23).

Deci, biserica este definită ca un organism cu mai multe mădulare, iar capul acestor mădulare este însuşi Hristos. Mântuirea noastră este posibilă doar în cadrul acestui „organism”. Aşa cum un mădular al nostru, fie un deget, un picior, o mână, sau orice alt mădular, dacă ar fi rupt de la întregul organism ar muri, sau ar suferi la fel se întâmplă şi cu membrii bisericii. Doar făcând parte din acest „organism” al cărui cap este Hristos se poate numi cineva membru al bisericii. Trebuie să înţelegem că biserica fiinţează prin comuniunea omului cu Dumnezeu; ea nu este constituită doar de oameni, sau doar de cele trei Persoane al Sfintei Treimi. Sfântul Ciprian de Cartagina ne spune că „în afară de biserică nu există mântuire şi cine nu are biserica drept mamă nu îl are nici pe Dumnezeu ca tată”.

Revenind la instituirea bisericii trebuie să menţionez că ea a fost întemeiată la Cincizecime, atunci când Mântuitorul a venit în încăperea unde erau adunaţi ucenicii Lui şi le-a zis: „Pace Vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”, şi suflând peste ei a continuat: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”(Ioan 20, 23). Aceste cuvinte exprimă puterea iertării păcatele pe care apostolii au dobândit-o prin pogorârea Duhului Sfânt în acel moment, dar arată şi misiunea pe care apostolii trebuiau să o însuşească. Se poate vorbi despre instituirea bisericii şi în momentul răstignirii pe Cruce a Mântuitorului, atunci când Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa. Acest lucru a fost simbolic marcat prin ruperea catapetesmei Templului, iar Vechiul Testament şi Templul legii vechi şi-a pierdut importanţa pentru totdeauna. Înainte de Răstignirea Sa pe Cruce, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină, când a luat pâinea şi binecuvântând, a frânt, şi a dat ucenicilor Săi zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!”; luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: “Beţi dintru acesta toţi – acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 24-25).

Mântuitorul a trimis pe apostoli care au rânduit episcopi, iar aceştia, la rândul lor, au hirotonit preoţi, formându-se în acest fel succesiunea apostolică prin care harul Duhului Sfânt este prezent permanent în biserică. Caracterul succesiunii apostolice este unul pastoral-misionar, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Imediat după Înălţarea la cer a Mântuitorului, creştinii se adunau în anumite locuri ca să se roage împreună, iar Sfântul Apostol Luca face referire la comunitatea înfiinţată în timpul apostolilor la Ierusalim. Despre această comunitate el spune: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” (Fap. Ap. 2, 42-47). Viaţa primei comunităţi creştine se concentra pe şi în cult, iar Frângerea pâinii era nucleul cultului. Frângerea pâinii nu era un act cultic izolat, ci era integrată alături de rugăciuni, doxologii, cântări de psalmi şi alte cântări de laudă preluate din cultul iudaic sinagogal. Nu se cunoaşte conţinutul rugăciunilor şi nici forma lor eclesiologică, dar, fără îndoială, unele rugăciuni erau euharistice, altele de invocare a numelui lui Iisus Hristos şi Duhului Sfânt, şi altele erau rugăciuni de mulţumire. Aşadar, vedem că miezul acestor adunări de creştini o constituia Euharistia. În acest context, trebuie să înţelegem că participând la slujbele rânduite de biserică, în special la Sfânta Liturghie, luăm parte la cea mai mare minune care se poate înfăptui, şi anume transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Această minune urmează rugăciunilor de la epicleză (cuvântul epicleză îşi are originea în limba greacă şi se traduce ca invocarea sau chemarea Duhului Sfânt) cu ajutorul cărora preotul invocă harul Duhului Sfânt să se pogoare peste darurile ce sunt aduse pe Sfânta Masă. Minunea transformării darurilor nu este făcută prin puterea omului şi nici nu poate fi pricepută omeneşte, dar se înfăptuieşte prin mijlocirea omului şi pentru om (adică prin intermediul preotului, dar care este susţinut în rugăciuni de credincioşi). Omul este o unealtă prin care lucrează Dumnezeu şi care are nevoie de hrană duhovnicească pentru a-şi îmbunătăţi starea lăuntrică, iar hrana duhovnicească o reprezintă  Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar pentru ca această împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului să îmbunătăţească starea de suflet a credinciosului, el trebuie să păstreze o relaţie vie cu Dumnezeu, indiferent de timp şi spaţiu, să menţină comuniunea cu  Cel care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre. Participarea activă a credinciosului la toate evenimentele pe care le-am menţionat îl menţin membru viu şi lucrător al Bisericii lui Hristos. Doar biserica îi oferă credinciosului cadrul necesar pentru mântuirea sufletului.

Autor: Pr. Andrei Turea

Zilele acestea s-au împlinit 129 de ani de la deschiderea cursurilor Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această instituţie de învăţământ superior şi-a început activitatea la data de 16 noiembrie 1881, informează TRINITAS TV.

„Privim înapoi asupra unei istorii de aproape 130 de ani. Începutul a fost foarte greu. Au fost strădanii ale Sfântului Sinod şi ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din vremea aceea, de peste 30 de ani, pentru a înfiinţa facultatea. Privind retrospectiv la această istorie pe care am petrecut-o, facultatea noastră a încercat să-şi găsească rolul în Universitatea din Bucureşti şi în contextul bisericesc al tuturor perioadelor” a spus părintele conf. dr. Daniel Benga, Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

De-a lungul timpului, Facultatea de Teologie Ortodoxă s-a confruntat cu numeroase dificultăţi, din cauza diferitelor regimuri care s-au succedat la conducerea ţării.

Studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” participă frecvent la sfintele slujbe oficiate în Biserica „Sfânta Ecaterina”, Paraclisul instituţiei, care îşi va sărbători hramul săptămâna viitoare, pe 25 noiembrie.

Sursa: www.patriarhia.ro

„Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a edificat o teologie a persoanei şi o teologie a comuniunii. În aceasta, şi-a arătat geniul pe care i l-a dat Dumnezeu şi pe care a ştiu să-l afirme pe solul sigur al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi. Este nevoie astăzi de o teologie a persoanei pentru ca omul să nu se închidă în egoismul propriu. Modelul persoanei umane este Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. În acelaşi timp, ca teolog al comuniunii, Părintele Dumitru Stăniloae a înţeles şi a dezvoltat adevărul că persoana se dezvoltă numai în comuniune. Modelul comuniunii umane, comuniunii eclesiale, este comuniunea Preasfintei Treimi. De aceea, a fost deopotrivă şi teologul Preasfintei Treimi şi teologul comuniunii umane eclesiale”, a spus părintele prof. univ. dr. Ştefan Buchiu, Decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Activitatea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae a marcat învăţământul teologic românesc.

„În teologie, în special, Părintele Stăniloae a avut foarte mulţi discipoli care astăzi sunt la catedră. Dar, nu numai în interiorul Bisericii noastre, ci în întreaga Ortodoxie ecumenică a avut discipoli. Teologia şi personalitatea dânsului a avut ecou şi în rândul creştinilor din alte biserici şi confesiuni şi dacă astăzi unii dintre ei vin la Ortodoxie, acest lucru se datorează şi scrisului teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae”, a mai spus părintele prof. univ. dr. Ştefan Buchiu.

Fin observator al subtilităţilor patristicii răsăritene şi apusene, cunoscător de seamă al gândirii protestante şi catolice, dar şi om al condeiului, Părintele Stăniloae rămâne veşnic un teolog al iubirii Preasfintei Treimi, un prieten fidel al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi un înnoitor în teologia ortodoxă.

Sursa: www.patriarhia.ro

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ‘56, “în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică: “tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări fără răspuns…” Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă “fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii Politice. “În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga. Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. “Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ‘90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. “Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. “Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. “CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”

În ‘92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. “Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: “Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!” Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,… Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. “Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.” Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. “Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

“NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. “Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. “Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul. “I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord. Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”. Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. “Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ‘97 – ‘98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.” Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. “Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac. Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

“PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”

Cum e la mănăstire? “E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: “când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! “Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în ‘94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. “M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O “CRIZA SISTEMICĂ”

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. “Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!” “Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.” “Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. “

Autor: Paula Anastasia Tudor / Jurnalul Naţional

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromanizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Autor:  Adrian Păunescu

După multă vreme apa Lomului a venit mare încît a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfîntului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrînd Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: “Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculîndu-se dimineaţă copila, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunîndu-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutînd cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mîl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luîndu-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătînd vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfîntului Dimitrie în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergînd trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfîntului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungînd cu dînsele pînă aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fîntînă şi de acolo sfîntul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzînd preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfîntului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfîntului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfîntului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcîndu-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfîntului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna cîteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punîndu-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfîntului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfîntul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinîndu-se sfîntului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrînd să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscînd pricina, s-au coborît din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfîntului şi punînd părticica la locul ei, s-au rugat sfîntului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinîndu-se mai întîi mitropolitul şi sărutînd sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergînd pe rînd toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutînd sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfîntului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitîndu-se la dînsul şi văzîndu-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfîntului, cerîndu-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: “O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, pînă acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfîntului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, căzînd într-o boală foarte grea şi neputîndu-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfîntului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfînta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudîndu-l pe sfînt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzînd şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfîntului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lîngă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mîngîie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Româneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfîntului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciuma cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos cîştigă toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfîntului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: www.vietile-sfintilor.ro

“De la un cardiac, cordial”

“De-aicea, de pe patul de spital
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi
Din maxima profesorului grija,
In jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei
Paziti-va si inima, si gandul,
De nu doriti sa vina anii grei
Spitalul de Urgenta implorandu-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscand ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani
Eu insumi sunt mai omenos in toate,
Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani
Si tarii mele minima dreptate!”.

Dumnezeu sa-l odhneasca.

Biografie:

Adrian Paunescu, nascut in judetul Balti, Basarabia, astazi Republica Moldova este un poet, publicist si om politic roman. Paunescu este cunoscut mai ales ca poet si ca organizator al Cenaclului Flacara. Este unul din cei mai prolifici poeti romani contemporani.
A debutat ca poet in 1960. Din 1973 conduce revista Flacara. Devenit incomod, este destituit in iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacara din Ploiesti din luna iunie a acelui an, insa Paunescu devenise cunoscut si pentru criticile la adresa puterii.
Dupa caderea comunismului nu i s-a permis reintoarcerea la conducerea revistei Flacara, astfel ca, in toamna anului 1990 fondeaza revista Totusi iubirea. In calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul romanesc, o scurta perioada in 1999, si a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1.
Activitatea politica
Intre anii 1970-1980, Paunescu a devenit o figura importanta in mass-media romaneasca. Cenaclul Flacara, pe care l-a infiintat, si revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atractie de nediscutat asupra tineretului si a vietii publice din Romania datorita combinatiei de idei de stanga de inspiratie occidentala si de nationalism. Multi artisti pe care autoritatile comuniste ii puteau considera “subversivi” au fost lansati sau promovati de Paunescu prin Cenaclul Flacara.
Relatia lui Paunescu cu regimul Ceausescu este in general considerata ca ambigua, mergand de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explica si varietatea pozitiilor pro si contra Paunescu de dupa 1989.
Din 1992 pana in 1998 a fost membru in Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.
Actualmente este senator de Hunedoara din partea PSD.
1966-1968 – secretar al organizatiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din Romania;
August 1968 – devine membru al Partidului Comunist Roman. Este sanctionat cu vot de blam cu avertisment, in toamna anului 1985;
1992-1998 – membru al Partidului Socialist al Muncii, caruia ii devine vicepresedinte in 1993 si primvicepresedinte si purtator de cuvant in 1994. In februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidentiale din 1996. Pierde alegerile prezidentiale.
1992-1996 – senator de Dolj;
presedinte al Comisiei senatoriale de cultura, arta si mass-media si al Grupului Parlamentar „Partida Nationala“;
membru al delegatiei parlamentare romane la Consiliul Europei de la Strasbourg. Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) si Republica Croatia (1995).
In 1994, este ales vicepresedinte al Grupului Politic Stanga Europeana Unita
Membru al Partidului Democratiei Sociale din Romania (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat)
2000-2004 – Membru al Senatului, din partea Circumscriptiei electorale Dolj
Presedinte al Comisiei Senatului pentru Cultura, Culte, Arta si Mijloace de Informare in Masa
Membru al Comisiei Interparlamentare Bucuresti – Chisinau
Presedinte al Grupulului Parlamentar de prietenie Romania – China
Membru al Grupului Parlamentar de prietenie Romania – Turcia
Membru al Grupului de prietenie Romania – Portugalia.
Cenaclul “Flacara”
17 septembrie 1973 – infiinteaza Cenaclul „Flacara“, adevarat fenomen de masa, cu care sustine, pana la interzicerea sa, in 16 iunie 1985, 1.615 manifestari de muzica, poezie si dialog, in fata a mai mult de 6 milioane de spectatori
Pe scena Cenaclului „Flacara“, se lanseaza spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere romanesti, poeti si alti creatori
In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacara in concert“, iar in 1983, este realizata, fara a putea fi cuprinse decat putine filmari, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacara – Te salut, generatie in blugi“, interzisa imediat de autoritati
In urma unor incidente inregistrate la un concert al Cenaclului Flacara la Ploiesti activitatea cenaclului este interzisa pana in 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte conditiilor meteo (furtuna) care au facut sa fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de alta parte faptului ca unii participanti au profitat de aceasta ocazie si au creat o busculada, soldata, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tacere de catre autoritatile comuniste.
7 mai 1990 – infiinteaza Cenaclul „Totusi iubirea“, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Visan si al fotbalistului Ilie Balaci. In cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu sustine concerte de mare succes, in tara si dincolo de actualele granite, in special la Chisinau. O parte din activitatea de exceptie a Cenaclului „Totusi iubirea“ (690 de manifestari, pana la 25 mai 2000) se regaseste in seria de casete audio si video editate de Fundatia Iubirea, intre 1995 si 1999.